1 noiembrie

luni, 1 noiembrie 2010

cu trei ani in urma, in 1 noiembrie a murit mama mea...
o operatie stupida, care trebuia sa fie o banalitate. au aparut insa complicatii. si lucrurile au luat o intorsatura total neasteptata. a fost extrem de dureros. a fost un soc pentru mine. mi-am revenit extrem de greu.

uneori mi se face un dor enorm de ea.

ma intreb de multe ori, cand sunt pusa in diferite situatii ce sfat mi-ar da ea...
cu toate ca atunci cand traia nu apelam atat de des la sfaturile ei. eram atat de prinsa in viata mea incat de multe ori nici nu aveam timp sa stau cu ea la discutii atat cat si-ar fi dorit. ba uneori nici nu-i raspundeam la telefon. sau ii raspundeam cat sa-i spun "mami, nu pot vorbi.."si ea intelegea cateodata, altadata se supara pe mine si plangea... era foarte sensibila, se supara repede...

oricum pentru mine era extrem de bine, de comod, sa stiu ca ea e acolo, undeva, gata oricand sa-mi sara in ajutor, gata oricand sa faca orice sacrificiu pt mine.

acum, dupa trei ani, pot spune ca sunt ok.
de fapt am inceput sa-mi revin dupa un an si ceva.

mi-am dat seama in ultimul timp ca ma gandesc tot mai rar la ea.
uneori ma simt vinovata din cauza asta. nici nu stiu... o fi bine, o fi rau...
am motive sa ma simt vinovata pentru ca intr-un fel sau altul am uitat-o si-mi vad de viata mea? ea e in sufletul meu, mi-e la fel de draga, doar ca nu mai sufar aproape deloc cand ma gandesc la ea. foarte rar mi se mai intampla sa simt durearea aceea sfasietoare cand ma gandesc la ea... acum ma gandesc la ea cu drag. cu dor. oare m-am obisnuit cu durerea? sau m-am obisnuit cu ideea? e normal? nu e normal?

cel mai dureros pentru mine acum, este ca-mi amintesc cum spunea ea, cu catva timp inainte sa se intample toata tragedia, ca ea o sa moara si ca noi o s-o uitam...

si mai simt uneori ca am tradat-o acceptand diverse.

12 comentarii:

Lavinia spunea...

In primul rand gandeste-te ca ea este mai fericita acolo cu Dumnezeu.
In al 2 lea rand este normal ca timpul sa vindece ranile, dar important ste ca ea sa raman in inima ta.
Si in ultimul rand, imi pare rau pt ceea ce s-a intamplat dar uneori Dumnezeu ne da suferinte pt ca sa ne faca sa devenim mai puternici si mai buni.Si tot El ne da si puterea de a trece peste aceste necazuri.

La Rose Jaune spunea...

mamele sunt de neinlocuit. a mea a murit acum un an si jumatate. imi lipsesc momentele de deschidere in fata ei, cand imi puneam capul in poala si ma mangaia... am simtit arderea absentei ei, cu atat mai mult cu cat, odata cu pierderea ei, au venit altele, intr-o insiruire neagra si nu avea cine sa ma sfatuiasca si sa ma sprijine... de acolo de sus te protejeaza, eu asa simt... mamele sunt ingeri.

CalinC spunea...

daca vreodata ai nevoie de un sfat, sa stii ca poti apela cu incredere. oricand!

Brandusa spunea...

Tu esti lumea ta !
Durerea nu o putem opri, in timp se estompeaza, raman doar cicatrici. Atasamentul se pierde, si nu-i neaparat un lucru rau.
Ce poate sa-ti spuna o necunoscuta, cum sunt eu pentru tine, decat ca fiecare isi urmeaza destinul, singular, in marele univers comun.

Sa nu regreti nimic, ai fost bucurie, bucuria ei !

QED spunea...

Pacat ca in timpul vietii nu ne onoram parintii, nu-i cautam mai des, nu le spunem ca-i iubim direct, simplu, nonsalant. Pacat ca ne pare rau ca nu mai sunt atunci cand nu le mai putem spune toate aceste cuvinte. N-am pierdut pe nimeni atat de drag, dar nu stiu cum as reactiona. Nu-ti pot raspunde. Insa toti facem asta: si eu ii spun mamei in toiul unei discutii cu ea ca trebuie sa inchid si apoi imi zic c-o voi suna imediat, dar asta nu se mai intampla. Si poate tot ea suna... Iti multumesc ca mi-ai amintit ca trebuie sa fiu mai buna cu mama si sa-i spun din cand in cand c-o iubesc. Uitarea este omeneasca, iar noi oameni ne numim.

Dreamer spunea...

M-am gandit la tine si la mamele noastre. Dumnezeu sa le ierte!

carmen spunea...

va multumesc. mult.

Lavinia, incerc sa gandesc asa, dar in acelasi timp imi amintesc ce mult iubea viata, cat de mult se bucura de tot ce era in jurul ei. si mi se pare nedrept de multe ori ceea ce s-a intamplat.

Rose, imi pare tare rau ca ai trecut si tu prin toate astea..

Brandusa- multumesc..

QED- raman multe lucruri nespuse sau nefacute. si de multe ori raman nespuse cuvinte care lor le aduc atat de multa bucurie.simple cuvinte care nu ne costa nimic. doar cateva minute din viata noastra.

Dreamer, si eu m-am gandit...

carmen spunea...

multumesc Calin.
nu ma asteptam sa-mi spui asta.

Zenna spunea...

Îmi pare rău pentru ce ţi s-a întâmplat... nu-mi pot imagina ...

Nu cred că ai trădat-o cu ceva, pentru că o porţi în suflet şi cu siguranţă veghează asupra ta.

Ai grija de tine! Fii tare... >:D<

Tlaloc spunea...

Imi pare rau...
Eu cred ca de acolo de sus, din ceruri, mama ta te priveste si te iubeste mult.

Traveling Hawk spunea...

Indiferent cu ce si cum gresim mamelor noastre, ele ne iarta intotdeauna, nu uita asta! Fii sigura ca de acolo, de undeva, ea vegheaza asupra ta.

Te inteleg foarte bine fiindca am trecut prin asta acum 6 ani. Durerea s-a potolit dar intamplari precum citirea blogului tau, imi aduc in ochi lacrimi pentru ea.

Noi doua am avut cumplitul ghinion ca, cu 5 luni inainte de a muri, nu a mai putut vorbi absolut deloc. A fost un chin cumplit sa nu inteleg nimic din sunetele pe care le scotea si ea sa-si dea seama ca nu se face inteleasa... Zi de zi, mai bine de 5 luni, in care am hranit-o cu lingurita si doar hrana semi-lichida fiindca nu putea inghiti, se inneca. A fost cumplit si totusi nu vroiam sa moara, aveam nevoie de ea, eram copilul ei.

Timpul alina durerea dar sa stii ca nu ai uitat-o. Ea exista in sufletul tau si apare in prim plan cand tu ai nevoie de ea. Dumnezeu sa o odihneasca in pace!

Tu iti vei continua viata, fiindca asa este firesc si asa ar fi vrut si mama ta. Nu te simti vinovata pentru asta!

Patratzel86 spunea...

Moartea face parte din viaţă. Mai devreme sau mai târziu, toţi pierdem persoanele dragi de lângă noi.Aşa e viaţa. Fii tare, fii Tu. Mama ta cu siguranţă te veghează de acolo din ceruri.