Acum 3 luni
prin Maramures...
luni, 22 noiembrie 2010
Acum trei saptamani am fost acasa in Danesti impreuna cu Anca. Ne-am plimbat putin pe la Mogosa, Firiza, Baia Mare. Mai jos sunt cateva imagini.Daca unele vi se par foarte frumoase sunt cu siguranta surprinse de Anca Cernoschi. :) dar am reusit si eu cateva macar dragute...
 | |
| foto by Anca Cernoschi |
 | |
| foto by Anca Cernoschi |
 | |
| foto by Anca Cernoschi |
 | |
| foto by Anca Cernoschi |
 | |
| foto by Anca Cernoschi |
 |
| foto by Anca Cernoschi |
 |
| foto by Anca Cernoschi |
 |
| foto by Anca Cernoschi |
 |
| foto by Anca Cernoschi |
 |
| foto by Anca Cernoschi |
 |
| foto by Anca Cernoschi |
 |
| foto by Anca Cernoschi |
1 noiembrie
luni, 1 noiembrie 2010
cu trei ani in urma, in 1 noiembrie a murit mama mea...
o operatie stupida, care trebuia sa fie o banalitate. au aparut insa complicatii. si lucrurile au luat o intorsatura total neasteptata. a fost extrem de dureros. a fost un soc pentru mine. mi-am revenit extrem de greu.
uneori mi se face un dor enorm de ea.
ma intreb de multe ori, cand sunt pusa in diferite situatii ce sfat mi-ar da ea...
cu toate ca atunci cand traia nu apelam atat de des la sfaturile ei. eram atat de prinsa in viata mea incat de multe ori nici nu aveam timp sa stau cu ea la discutii atat cat si-ar fi dorit. ba uneori nici nu-i raspundeam la telefon. sau ii raspundeam cat sa-i spun "mami, nu pot vorbi.."si ea intelegea cateodata, altadata se supara pe mine si plangea... era foarte sensibila, se supara repede...
oricum pentru mine era extrem de bine, de comod, sa stiu ca ea e acolo, undeva, gata oricand sa-mi sara in ajutor, gata oricand sa faca orice sacrificiu pt mine.
acum, dupa trei ani, pot spune ca sunt ok.
de fapt am inceput sa-mi revin dupa un an si ceva.
mi-am dat seama in ultimul timp ca ma gandesc tot mai rar la ea.
uneori ma simt vinovata din cauza asta. nici nu stiu... o fi bine, o fi rau...
am motive sa ma simt vinovata pentru ca intr-un fel sau altul am uitat-o si-mi vad de viata mea? ea e in sufletul meu, mi-e la fel de draga, doar ca nu mai sufar aproape deloc cand ma gandesc la ea. foarte rar mi se mai intampla sa simt durearea aceea sfasietoare cand ma gandesc la ea... acum ma gandesc la ea cu drag. cu dor. oare m-am obisnuit cu durerea? sau m-am obisnuit cu ideea? e normal? nu e normal?
cel mai dureros pentru mine acum, este ca-mi amintesc cum spunea ea, cu catva timp inainte sa se intample toata tragedia, ca ea o sa moara si ca noi o s-o uitam...
si mai simt uneori ca am tradat-o acceptand diverse.
o operatie stupida, care trebuia sa fie o banalitate. au aparut insa complicatii. si lucrurile au luat o intorsatura total neasteptata. a fost extrem de dureros. a fost un soc pentru mine. mi-am revenit extrem de greu.
uneori mi se face un dor enorm de ea.
ma intreb de multe ori, cand sunt pusa in diferite situatii ce sfat mi-ar da ea...
cu toate ca atunci cand traia nu apelam atat de des la sfaturile ei. eram atat de prinsa in viata mea incat de multe ori nici nu aveam timp sa stau cu ea la discutii atat cat si-ar fi dorit. ba uneori nici nu-i raspundeam la telefon. sau ii raspundeam cat sa-i spun "mami, nu pot vorbi.."si ea intelegea cateodata, altadata se supara pe mine si plangea... era foarte sensibila, se supara repede...
oricum pentru mine era extrem de bine, de comod, sa stiu ca ea e acolo, undeva, gata oricand sa-mi sara in ajutor, gata oricand sa faca orice sacrificiu pt mine.
acum, dupa trei ani, pot spune ca sunt ok.
de fapt am inceput sa-mi revin dupa un an si ceva.
mi-am dat seama in ultimul timp ca ma gandesc tot mai rar la ea.
uneori ma simt vinovata din cauza asta. nici nu stiu... o fi bine, o fi rau...
am motive sa ma simt vinovata pentru ca intr-un fel sau altul am uitat-o si-mi vad de viata mea? ea e in sufletul meu, mi-e la fel de draga, doar ca nu mai sufar aproape deloc cand ma gandesc la ea. foarte rar mi se mai intampla sa simt durearea aceea sfasietoare cand ma gandesc la ea... acum ma gandesc la ea cu drag. cu dor. oare m-am obisnuit cu durerea? sau m-am obisnuit cu ideea? e normal? nu e normal?
cel mai dureros pentru mine acum, este ca-mi amintesc cum spunea ea, cu catva timp inainte sa se intample toata tragedia, ca ea o sa moara si ca noi o s-o uitam...
si mai simt uneori ca am tradat-o acceptand diverse.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
